Termenul provine din limba greacă veche: „schizein” – a împărţi, a diviza; „phrenos” – suflet. Această precizare etimologică sugerează şi trăsătura esenţială a bolii: disocierea personalităţii. Psihismul parcă s-a rupt în bucăţi care nu se mai integrează, comportamentul devenind imprevizibil şi de neînţeles. Sunt destrămate reperele spaţio-temporale, legăturile cauzale nu mai sunt sesizate, bolnavul nu mai face legătura dintre emoţii şi cauzele lor, gândirea elaborează conexiuni aberante, delirante şi nu e capabilă de anticipare.

Realul este negat progresiv, apare simptomul autismului – o introversie extremă, o repliere pe sine şi comunicare absentă, în spatele căreia se ascunde o lume săracă şi axată pe imaginar sau o lume bogată dar delirantă, în afara realităţii.

Bolnavul prezintă indiferentism afectiv („răceală afectivă”, nepăsare), bizarerii, mişcări şi idei automate, stereotipe.

Debutul e de obicei timpuriu, bolnavul evoluînd spre deteriorare afectivă şi intelectuală care poate ajunge până la demenţă (funcţiile psihice sunt aproape şterse). Debutul poate fi lent, bolnavul îşi pierde funcţiile psihice şi coeziunea psihismului pe nesimţite (caz în care boala e de obicei mai gravă şi prognosticul – viitorul evoluţiei bolii, e rezervat) sau exploziv şi spectaculos, cu prăbuşirea furtunoasă a logicii şi instalarea masivă a gândirii delirante (prognosticul e mai optimist, remisiunea poate fi totală).

Cauzele nu sunt cunoscute precis, dar se pare că un rol major îl joacă factorii genetici. Contează însă şi factorii sociali, educaţia, evenimentele stresante, tulburările hormonale, constituţia corpului (leptosomii şi astenicii sunt mai predispuşi spre schizofrenie).

Tratamentul e asemănător celorlalte psihoze, fiind axat în special pe medicaţie dar un rol ajutător poate avea şi psihoterapia.